trecerea de la o stare emotionala la alta...

Am cunoscut zilele trecute o fata (prietena unui bun prieten de-al meu, asta ca sa nu credeti iar cine stie ce) care la doar 20 de ani spunea ca i s-a luat, ca nu e multumita de nimic, ca nu are nicio satisfactie. Am intrebat-o ce anume o nemultumeste,dar nu am scos de la ea decat faptul ca s-a despartit de fostul prieten de cateva luni si este intr-o stare proasta. Mi-am amintit ca prin starea aceasta am trecut si eu acum multi ani. Si am incercat sa ma duc inapoi, in perioada aceea si sa vad cum am trecut peste. E drept ca la mine cred ca timpul a vindecat totul si nu am depasit starea pe care o aveam atunci pe fortele proprii. Daca ar fi sa o iau de la inceput nu as mai proceda la fel.
De ce spun asta? Pai este simplu. Am facut la Bucuresti cand am fost la ToT un prim experiment. Nu stiu cat au inteles colegii mei despre asta dar eu abia atunci m-am desteptat si am realizat cat de usor se poate trece de la o stare emotionala la alta.Dar sa o luam cu inceputul.
Noi suntem obisnuiti sa asociem problemele cu suferinta. Orice ni se intampla suferim in noi. Motivul pentru care suferim nu este problema care apare, ci din cauza ca ne este frica de ceea ce urmeaza. Sa va dau cateva exemple. Cand iubitul/a ne paraseste suntem terminati. Suferim, nu mai iesim din casa, ascultam muzica nepotrivita (care ne provoaca si mai multa suferinta) etc. Cu totii stim ca orice are un sfarsit. Nimic nu este etern. Pana sa ne despartim se simte o oarecare raceala, vezi ca nu mai exista nicio atractie si te astepti ca inevitabilul sa se intample. Dar totusi noi suferim...de ce? Pentru ca apare gandul care ne face sa ne intrebam ce va fi dupa. Multora ni se pare un capat de lume cand nu mai suntem cu persoana pe care am iubit-o sau o mai iubim. Dar nu ne gandim niciodata ca poate sa apara altcineva mai bun. Daca am fost parasiti de cineva inseamna ca acel cineva nu este suficient de bun pentru noi. Asta este modul in care trebuie sa gandim. Recunosc ca nici eu nu gandeam asa, cu toate ca au fost 2-3 cazuri cand mi s-a spus: "meriti ceva mai bun". Un alt exemplu pe care vi-l ofer si tot din intamplari reale este atunci cand esti dat afara de la serviciu. Suferinta nu apare atunci, pe moment, ci doar cand ne gandim ca o sa fie greu sa-ti mai gasesti altceva. Sau suferinta apare cand te trezesti cu acel carnet de somer si abia atunci constientizezi gravitatea faptei. Dar pentru toate acestea as vrea sa va intreb ceva: putem schimba ceva prin faptul ca stam si suferim? Mai vine persoana iubita inapoi sau ne recapatam serviciul pentru ca suferim? Va zic eu sigur ca in 99,9% din cazuri nu se intampla lucrul asta. Pe noi nu ne doare evenimentul in sine ci ceea ce gandim noi dupa...si sigur nu gandim vertical pentru ca este destul de greu sa fim obiectivi.
Bun si atunci ce ar trebui sa facem? Sa invatam sa trecem rapid de la o stare la alta. Si asta cu putin exercitiu poate fi foarte usor. Totul se face cu ajutorul memoriei. Amintiti-va un album cu poze. Cand ne uitam la el ne vin in minte amintiri si retraim starile de atunci. Exact asa trebuie sa procedam si noi in acest exercitiu. Ganditi-va ce starea ati vrea sa aveti si prin ce stari puteti ajunge acolo. Pentru inceput trebuie sa fiti constienti de starea pe care o aveti acum (furie, agitatie, dezamagire). Amintiti-va cand ati mai avut starea aceasta si care a fost cauza. Dupa ce va reamintiti, ganditi-va la starea intermediara (calmitate, linistire). La fel trebuie sa va aduceti aminte un moment cand ati trait aceasta stare. Iar in final trebuie sa ajungeti la stare pe care o doreati prin aceasi metoda.
Sper ca am fost destul de explicit si ati inteles unde vreau sa ajungeti si ce trebuie sa faceti. Trebuie sa invatam sa scapam obisnuinta de a suferi in noi care este atat de bine cimentata si trebuie sa ne dezvoltam flexibilitatea emotionala. Cam atat am avut de spus.

Numai bine,
Edi

Limbajul...comoara comunicarii

In sfarsit mai scriu si eu pe blog ceva. In sfarsit am si eu timp liber...mi-era dor de asta. Am scapat cu bine dupa saptamanile de mentorat. M-am descurcat bine, parerea mea si a unora, am progresat foarte mult...am eliminat "mingea de fotbal" din comportamentul de in fata salii, am invatat sa elimin si ramasita de emotii care ma incercau inainte sustinerii unui curs. Intr-un cuvant...progres. Trecand peste aceasta scurta poveste cu ce am patit eu in ultima vreme...vreau sa vorbesc astazi despre limbaj.
Am constat ca este extrem de important sa comunicam. Acum depinde cum anume comunicam...si din teorie reiese ca sunt mai multe tipuri de limbaj: verbal, nonverbal si paraverbal.
Despre limbajul verbal stie toata lumea...este cel mai des intalnit, asa ca nu o sa spun mai multe. Ce m-a fascinat cel mai mult si mi-a starnit interesul a fost limbaj nonverbal. In scurtul timp cat am stat la Bucuresti si am participat la cursurile de formare, am fost uimit de Nicu(trainerul nostru) de usurinta cu care stapanea sala fara cu foarte putine vorbe si multe gesturi. Cand am discutat despre limbajul nonverbal mi se parea o banalitate. Oricine poate sa "vorbeasca" prin gesturi, imi spuneam in mintea mea. Ei bine, cand am tinut prima sesiune am observat ca nu mai este asa simplu. Gesturile mele erau haotice, astfel ca nimeni nu intelegea nimic, emotiile isi spuneau cuvantul...a iesit un talmes balmes. Dupa ce am venit acasa si am inceput sa tin cursurile, am inceput sa imi gestionez gesturile. Sa le tin in frau si sa le eliberez atunci cand este nevoie. La inceput a fost greu, aveam impresia ca sunt penibil. Insa cu fiecare sesiune pe care am tinut-o am invatat sa ma "eliberez". Asa am ajuns in ultima saptamana de curs, mai exact la ultimele sesiuni sa transform gesturile in ceva firesc. Zambetul nu mai era fortat, eu ma simteam degajat. Abia acum am inteles cat de important este acest tip de limbaj. De multe ori, un singur gest tine locul a mii de cuvinte.
Limbajul paraverbal e foarte simpatic, de diverse culori (cum spunea Alina :D). Si acest tip de limbaj este important. Poti fi foarte usor etichetat. Am patit-o in prima saptamana. A fost un moment cand toti cursantii erau fascinati de skype, sa vorbeasca intre ei, sa se sune, sa-si faca poze etc, iar eu eram in criza de timp. Si ce m-am gandit eu ca sa le distrag atentia, ar fi bine sa ridic vocea. Impactul nu a fost cel dorit, chiar mi-a fost sugerat la sfarsitul saptamanii sa nu mai fiu asa autoritar. Si m-am tot gandit, am cerut sfaturi despre cum ar trebui sa procedez cand vreau sa atrag atentia cuiva. Bineinteles ca am gasit alte metode, gen tacere, retragere intr-un colt (pana la urma se gaseste cineva sa realizeze ca trainerul nu mai este in peisaj, ei se simt vinovati, rusinati si imediat se face liniste, iar toti ochii sunt atintiti asupra ta) sau pentru inviorare sa aplauzi, sa spui o gluma cu o voce nici prea inceata (ca nu te aude nimeni), dar nici prea ridicata (ca iar zice lumea ca esti autoritar). Tonalitatea trebuie sa fie potrivita, gestul sa fie bine ales si comportamentul sa fie cat mai prietenos.
Am invatat multe in aceste saptamani, m-am schimbat mult in aceste luni (din martie pana acum)...si ce mi se pare cel mai important e ca, atitudinea pe care e bine sa o ai la cursuri e indicat sa o ai si in viata de zi cu zi, pentru ca in felul acesta o poti transforma in firesc si pe asta se pune cel mai mult accent in zilele noastre, sa fii cat mai natural, sa nu fi artificial, prefacut, pentru ca imediat esti "mirosit".

Pana data viitoare eu va doresc numai bine,
Edi