Asumarea responsabilitatii

"Am gresit si recunosc! Din pacate timpul inapoi nu-l mai pot da. Tot ce pot sa fac este sa merg inainte!"
Acesta ar fi un paragraf pe care ar trebui sa-l rostim fiecare dintre noi atunci cand gresim.  Din pacate putini isi asuma responsabilitatea in ziua de astazi si tot la fel de putini sunt cei care accepta ca este omeneasca greseala. De multe ori se intamplat ca atunci cand cineva face o greseala, voluntara sau involuntara, sa il acuzam, sa-l judecam. Cu totii facem lucrurile acestea..cu totii gresim, cu totii judecam, cu totii acuzam....insa putini recunoastem.
In ultimul timp, se petrec in jurul nostru fel de fel de lucruri "minore" pe care nu le bagam in seama, dar care sunt vitale pentru schimbarea noastra. Tot mai multi copii sufera din cauza parintilor, tot mai multi copii sunt abandonati in orfelinate, tot mai multe familii se destrama si lista poate continua. La o prima vedere nimic anormal, adica suntem obisnuiti sa auzim astfel de lucruri. Principala vina, din punctul meu de vedere, o are mediatizarea care se face la noi. De exemplu, Moni a divortat de Iri, Pepe s-a despartit de Zavoranca nu mai stiu care s-a recasatorit cu nu mai stiu cine. Toate aceste cancanuri nu fac decat sa incurajeze ce spuneam mai sus. Tot mai multi gandesc asa, "daca si aia care au de toate se despart, eu de ce nu m-as desparti?" Este un trend in ziua de azi sa te casatoresti si sa divortezi dupa o saptamana, o luna, un an. De ce se intampla lucrurile acestea? Simplu: el are masina, firma - ea e frumoasa; el nu are situatie - ea este full de bani (asta e ultima moda); s-a intamplat sa ajunga impreuna si s-au obisnuit asa. Toate acestea se intampla in societatea noastra dintr-un motiv simplu...nu mai cunoastem si nu mai intelegem cuvantul "familie". Casatoria este considerata un fleac...o hartie care ne leaga, dar  pe care o putem "rupe" usor.
In schimb nu am vazut pe nimeni sa incerce sa-i ajute oamenii astia. Sa incerce sa-i convinga ca doar impreuna pot trece peste toate problemele. "Ok, v-ati certat, bun, hai sa vedem cine a gresit?" Asta nu se intampla niciodata...toata lumea are impresia ca celalalt  a gresit, ca el este corect si bun. Daca s-ar putea parcurge o astfel de discutie, calma, fara tipete si urlete, fara reprosuri...parerea mea este ca  altfel ar fi deznodamantul.
Nu am vazut pe nimeni care sa dea exemple de familii incercate de probleme care traiesc impreuna "pana cand moartea ii va desparti". Nu am vazut un reportaj despre astfel de familii sau despre cei care-si cresc cum pot copii, dar nu-i abandoneaza si nu-i trimit la cersit. Stau si ma intreb, oare cu ani in urma nu existau probleme? Oare acei oameni nu au avut momente in care nu se intelegeau? Sunt convins ca orice familie a trecut prin asa ceva...insa familiile dinainte se iubeau. Cei care inca mai gandesc in modul acesta "invechit", cum spun unii, cu tarie cred ca nu s-au nascut in secolul potrivit.
Asadar, ganditi-va de 10 ori inainte de a face un lucru si ganditi-va la ce va urma apoi. Daca insa ati gresit, nu-i nimic, capul sus, nu sunteti nici primul si nici ultimul. Daca vedeti pe cineva ca a gresit, nu judecati nici voi si nu aratati cu degetul, pentru ca vi se poate intampla!
Numai bine,
Edi

"Luminita"

"Este "bezna" totala. Nu vad nimic in jur...nu ma vad nici pe mine...nu se aude decat respiratia mea. Am obosit sa tot caut o raza de lumina. Nimic nu imi merge bine. Totul este negru in viata mea."
In ultima perioada am auzit foarte multa lume spunand intr-o mai mica sau mai mare masura acest text. Daca stau bine sa ma gandesc si eu am spus la un moment dat acest lucru...cred ca toata lumea a trecut printr-o astfel de perioada.
De cele mai multe ori sta in puterea noastra sa gasim forta de a trece de "bezna existentiala". Trebuie sa ne analizam bine. Avem nevoie de o schimbare, ok...toata lumea are, dar este mai bine daca schimbam in directia asta sau este mai rau? De obicei ne pripim cand trebuie sa luam o astfel de decizie (este in firea noastra) si avem tendinta ca primul beculet care ni se aprinde sa-l luam ca fiind cel mai bun. Lucrul acesta il facem in incercarea de a scapa mai repede din "intuneric".
Dar exista si momente in care in loc sa iesim din bezna mai mult de afundam... si atunci este nevoie de altceva. Sau mai bine zis de altcineva care sa ne arate drumul, sa ni-l lumineze.
Multi suntem tentati sa cautam si in stanga si in dreapta. Si daca nu gasim nimic incepem sa deznadajduim. Insa nu stiu cum se intampla, ca atunci cand dezamagirea este mai mare si cand suntem tot mai convinsi ca asa va fi tot timpul...in clipa aceea apare ceva, o licarire, o scanteie.
Trebuie sa fim precauti si in aceste momente, pentru ca uneori din dorinta de a avea si mai multa lumina putem sa stingem scanteia sau si mai rau, sa se stinga singura pana sa ajungem la ea. Daca se intampla asta supararea este si mai mare si ne scufundam si mai rau in intuneric. Trebuie sa ne gandim mereu de doua ori inainte de a face o mutare.
Eu sper din suflet ca acum, cu ocazia Sarbatorilor de Iarna sa ne gasim cu totii "Luminita" care sa ne lumineze, care sa ne arate cat de frumoasa este viata...si care sa fie alaturi de noi.

Sarbatori fericite tuturor!
Edi

clima si climatul....

Vremea de afara mi-a reoferit inspiratia de a mai posta ceva pe blog. As vrea astazi sa va impartasesc cateva lucruri despre clima si climat.
Sa o luam cu inceputul. Clima reprezinta totalitatea fenomenelor meteorologice (vant, precipitatii, temperatura) care caracterizeaza starea medie multianuala a unui loc. E drept ca in ultimul timp, mai exact in ultimii ani, clima, la fel ca oamenii, a luat-o un pic razna. Zonele in care se stia ca temperatura este ridicata in cea mai mare parte a anului au inceput sa devina mai racoroase si invers. La noi de exemplu au ramas doar denumirile de vara, toamna, iarna, primavara, pentru ca vedem cu totii ca nu mai este asa. Iarna nu ne mai ofera jocul fulgilor de nea, primavara ba apare, ba dispare (vegetatia este cea mai afectata), adica acum da soarele si zici ca se incalzeste, totul infloreste si in doua zile e stratul de zapada de cateva degete bune, daca nu cumva mai mare. Sau temperatura scade brusc sub O grade. Vara, vedem cu totii cum este. Saptamana trecuta, mai exact joi si vineri temperaturile au depasit cu mult 30 de grade, iar sambata seara, abia daca indicau 10 grade. O trecere prea rapida, care ne afecteaza si pe noi oamenii. Acum realizez ca asa au aparut si persoanele, hai sa le zicem, indecise (asta ca sa fiu un gentleman). Aceste persoane nu ar dauna sanatatii celor din jur daca ar fi cazuri izolate. Problema apare atunci cand sunt mai multe intr-un singur loc. Ele influenteaza climatul.
Climatul  in sens figurat reprezinta mediul, anturajul, ambianta in care iti desfasori o activitate, chiar si cea mai grea activitate, si anume statul (nu Statul Roman).  Climatul poate fi de mai multe feluri: "ecuatorial", "subecuatorial", "tropical umed" si "tropical uscat". Climatul "ecuatorial"(cald tot timpul) este cel mai rar intalnit, mai ales in Romania, de aceea nu o sa spun mai multe dintr-un singur motiv: nu l-am intalnit niciodata. Climatul "subecuatorial" (2 anotimpuri, unul secetos, vara si unul ploios, iarna)...slava Domnului, il intalnim mai mereu. Probabil ca din cauza trecerilor bruste de la temperaturi mari la temperaturi scazute avem acest climat in mediul nostru. "Climatul" acesta il reprezinta persoanele care acum sunt amabile, dragute, simpatice, glumete etc si in secunda imediat urmatoare devin irascibile, nervoase, posesive etc. Din pacate sunt cam multi in aceasta categorie si pe deasupra mai sunt completati si de cei din climatul "tropical umed"(unde schimbarea anotimpurilor produce ploi torentiale si furtuni napraznice) care tuna si fulgera. Sunt mai multe tipologii de persoane in aceasta categorie. Cei care deviaza, dar in liniste si cei care deviaza, dar se dau si in spectacol (sa auda lumea ce „cocos” sunt eu).Cei din ultima categorie, adica climatul "tropical uscat" (caldura foarte mare a distrus forma de vegetatie, dand nastere la deserturi intinse) sunt cei mai periculosi. Acestia pana nu termina tot nu se lasa. In aceasta categorie as incadra sistemul politic actual. Dar nu vreau sa ma enervez din aceasta cauza, asa ca voi trece peste.
Asadar, la noi trebuie sa fii extrem de puternic si cu nervi de otel pentru a rezista in climatul romanesc. Si ca sa inchei "apoteotic", va reamintesc ce a zis un „mare om”: daca nu suntem puternici, riscam sa fim "ejaculati". =))

 Toate cele bune,
Edi

trecerea de la o stare emotionala la alta...

Am cunoscut zilele trecute o fata (prietena unui bun prieten de-al meu, asta ca sa nu credeti iar cine stie ce) care la doar 20 de ani spunea ca i s-a luat, ca nu e multumita de nimic, ca nu are nicio satisfactie. Am intrebat-o ce anume o nemultumeste,dar nu am scos de la ea decat faptul ca s-a despartit de fostul prieten de cateva luni si este intr-o stare proasta. Mi-am amintit ca prin starea aceasta am trecut si eu acum multi ani. Si am incercat sa ma duc inapoi, in perioada aceea si sa vad cum am trecut peste. E drept ca la mine cred ca timpul a vindecat totul si nu am depasit starea pe care o aveam atunci pe fortele proprii. Daca ar fi sa o iau de la inceput nu as mai proceda la fel.
De ce spun asta? Pai este simplu. Am facut la Bucuresti cand am fost la ToT un prim experiment. Nu stiu cat au inteles colegii mei despre asta dar eu abia atunci m-am desteptat si am realizat cat de usor se poate trece de la o stare emotionala la alta.Dar sa o luam cu inceputul.
Noi suntem obisnuiti sa asociem problemele cu suferinta. Orice ni se intampla suferim in noi. Motivul pentru care suferim nu este problema care apare, ci din cauza ca ne este frica de ceea ce urmeaza. Sa va dau cateva exemple. Cand iubitul/a ne paraseste suntem terminati. Suferim, nu mai iesim din casa, ascultam muzica nepotrivita (care ne provoaca si mai multa suferinta) etc. Cu totii stim ca orice are un sfarsit. Nimic nu este etern. Pana sa ne despartim se simte o oarecare raceala, vezi ca nu mai exista nicio atractie si te astepti ca inevitabilul sa se intample. Dar totusi noi suferim...de ce? Pentru ca apare gandul care ne face sa ne intrebam ce va fi dupa. Multora ni se pare un capat de lume cand nu mai suntem cu persoana pe care am iubit-o sau o mai iubim. Dar nu ne gandim niciodata ca poate sa apara altcineva mai bun. Daca am fost parasiti de cineva inseamna ca acel cineva nu este suficient de bun pentru noi. Asta este modul in care trebuie sa gandim. Recunosc ca nici eu nu gandeam asa, cu toate ca au fost 2-3 cazuri cand mi s-a spus: "meriti ceva mai bun". Un alt exemplu pe care vi-l ofer si tot din intamplari reale este atunci cand esti dat afara de la serviciu. Suferinta nu apare atunci, pe moment, ci doar cand ne gandim ca o sa fie greu sa-ti mai gasesti altceva. Sau suferinta apare cand te trezesti cu acel carnet de somer si abia atunci constientizezi gravitatea faptei. Dar pentru toate acestea as vrea sa va intreb ceva: putem schimba ceva prin faptul ca stam si suferim? Mai vine persoana iubita inapoi sau ne recapatam serviciul pentru ca suferim? Va zic eu sigur ca in 99,9% din cazuri nu se intampla lucrul asta. Pe noi nu ne doare evenimentul in sine ci ceea ce gandim noi dupa...si sigur nu gandim vertical pentru ca este destul de greu sa fim obiectivi.
Bun si atunci ce ar trebui sa facem? Sa invatam sa trecem rapid de la o stare la alta. Si asta cu putin exercitiu poate fi foarte usor. Totul se face cu ajutorul memoriei. Amintiti-va un album cu poze. Cand ne uitam la el ne vin in minte amintiri si retraim starile de atunci. Exact asa trebuie sa procedam si noi in acest exercitiu. Ganditi-va ce starea ati vrea sa aveti si prin ce stari puteti ajunge acolo. Pentru inceput trebuie sa fiti constienti de starea pe care o aveti acum (furie, agitatie, dezamagire). Amintiti-va cand ati mai avut starea aceasta si care a fost cauza. Dupa ce va reamintiti, ganditi-va la starea intermediara (calmitate, linistire). La fel trebuie sa va aduceti aminte un moment cand ati trait aceasta stare. Iar in final trebuie sa ajungeti la stare pe care o doreati prin aceasi metoda.
Sper ca am fost destul de explicit si ati inteles unde vreau sa ajungeti si ce trebuie sa faceti. Trebuie sa invatam sa scapam obisnuinta de a suferi in noi care este atat de bine cimentata si trebuie sa ne dezvoltam flexibilitatea emotionala. Cam atat am avut de spus.

Numai bine,
Edi

Limbajul...comoara comunicarii

In sfarsit mai scriu si eu pe blog ceva. In sfarsit am si eu timp liber...mi-era dor de asta. Am scapat cu bine dupa saptamanile de mentorat. M-am descurcat bine, parerea mea si a unora, am progresat foarte mult...am eliminat "mingea de fotbal" din comportamentul de in fata salii, am invatat sa elimin si ramasita de emotii care ma incercau inainte sustinerii unui curs. Intr-un cuvant...progres. Trecand peste aceasta scurta poveste cu ce am patit eu in ultima vreme...vreau sa vorbesc astazi despre limbaj.
Am constat ca este extrem de important sa comunicam. Acum depinde cum anume comunicam...si din teorie reiese ca sunt mai multe tipuri de limbaj: verbal, nonverbal si paraverbal.
Despre limbajul verbal stie toata lumea...este cel mai des intalnit, asa ca nu o sa spun mai multe. Ce m-a fascinat cel mai mult si mi-a starnit interesul a fost limbaj nonverbal. In scurtul timp cat am stat la Bucuresti si am participat la cursurile de formare, am fost uimit de Nicu(trainerul nostru) de usurinta cu care stapanea sala fara cu foarte putine vorbe si multe gesturi. Cand am discutat despre limbajul nonverbal mi se parea o banalitate. Oricine poate sa "vorbeasca" prin gesturi, imi spuneam in mintea mea. Ei bine, cand am tinut prima sesiune am observat ca nu mai este asa simplu. Gesturile mele erau haotice, astfel ca nimeni nu intelegea nimic, emotiile isi spuneau cuvantul...a iesit un talmes balmes. Dupa ce am venit acasa si am inceput sa tin cursurile, am inceput sa imi gestionez gesturile. Sa le tin in frau si sa le eliberez atunci cand este nevoie. La inceput a fost greu, aveam impresia ca sunt penibil. Insa cu fiecare sesiune pe care am tinut-o am invatat sa ma "eliberez". Asa am ajuns in ultima saptamana de curs, mai exact la ultimele sesiuni sa transform gesturile in ceva firesc. Zambetul nu mai era fortat, eu ma simteam degajat. Abia acum am inteles cat de important este acest tip de limbaj. De multe ori, un singur gest tine locul a mii de cuvinte.
Limbajul paraverbal e foarte simpatic, de diverse culori (cum spunea Alina :D). Si acest tip de limbaj este important. Poti fi foarte usor etichetat. Am patit-o in prima saptamana. A fost un moment cand toti cursantii erau fascinati de skype, sa vorbeasca intre ei, sa se sune, sa-si faca poze etc, iar eu eram in criza de timp. Si ce m-am gandit eu ca sa le distrag atentia, ar fi bine sa ridic vocea. Impactul nu a fost cel dorit, chiar mi-a fost sugerat la sfarsitul saptamanii sa nu mai fiu asa autoritar. Si m-am tot gandit, am cerut sfaturi despre cum ar trebui sa procedez cand vreau sa atrag atentia cuiva. Bineinteles ca am gasit alte metode, gen tacere, retragere intr-un colt (pana la urma se gaseste cineva sa realizeze ca trainerul nu mai este in peisaj, ei se simt vinovati, rusinati si imediat se face liniste, iar toti ochii sunt atintiti asupra ta) sau pentru inviorare sa aplauzi, sa spui o gluma cu o voce nici prea inceata (ca nu te aude nimeni), dar nici prea ridicata (ca iar zice lumea ca esti autoritar). Tonalitatea trebuie sa fie potrivita, gestul sa fie bine ales si comportamentul sa fie cat mai prietenos.
Am invatat multe in aceste saptamani, m-am schimbat mult in aceste luni (din martie pana acum)...si ce mi se pare cel mai important e ca, atitudinea pe care e bine sa o ai la cursuri e indicat sa o ai si in viata de zi cu zi, pentru ca in felul acesta o poti transforma in firesc si pe asta se pune cel mai mult accent in zilele noastre, sa fii cat mai natural, sa nu fi artificial, prefacut, pentru ca imediat esti "mirosit".

Pana data viitoare eu va doresc numai bine,
Edi

Drumul... spre respectul de sine

Asa cum v-am promis, astazi o sa vorbesc despre increderea in sine. Este un subiect destul de delicat, de aceea eu voi dezvolta din punctul meu de vedere. Sunt momente in care suntem nemultumiti ca nu avem bani, ca nu ne intelegem cu X, dar nici cu Y, pana nici cu noi nu ne mai intelegem. In ultimul timp, am observat ca multa lume trece prin astfel de stari. Pe de-o parte este firesc, date fiind greutatile, pe de alta parte nu este bine pentru nimeni. Nici pentru noi, nici pentru cei din jurul nostru.Cineva ar putea sa zica: Bun, dar ce as putea sa fac, ca orice am incercat tot nu am putut sa ma detasez de trairea aceasta!
Sunt de acord cu el, este greu, dar nu imposibil de demontat o astfel de stare. Trebuie sa luam in calcul de la bun inceput ce a spus Victor Duta, un scriitor roman nu foarte cunoscut, dar care are cateva citate extraordinare. Unul dintre ele, extrem de important, din punctul meu de vedere, ar fi acesta: "Increderea in sine se cucereste greu si se pierde repede". Dupa ce cugetam la acest citat, urmatorul pas ar fi sa realizam ca cel mai mare dusman pentru pierderea respectului de sine, suntem NOI. De aceea trebuie sa incercam, sa ne repetam ca orice facem este bine, si pentru inceput sa ne consideram perfecti(dar sa nu dam in cealalta extrema).
Sa nu uitam insa ca pentru asta este nevoie de mult exercitiu. Nu avem cum sa ne schimbam in 30 minute. E ca mersul la sala. Nu e suficient sa mergi o data, de doua ori ca sa devenim niste musculosi. Trebuie sa facem exercitii un timp mai indelungat, sa fim constiinciosi. Sa nu uitam ca "exercitiul e mama invatarii".
Sunt cazuri cand ne pierdem respectul de sine si din cauza altora. De aceea, la inceput trebuie sa-i ignoram pe cei din jurul nostru. Sa nu luam nimic in seama din ce spun ei, fie ca ne lauda, fie ca ne critica. Abia dupa ce prindem putin curaj si incredere putem sa folosim remarcile lor, dar in scop constructiv.
Pentru a ne pava drumul spre respectul de sine si pentru a avea incredere in noi, trebuie sa lucram mult la dezvoltarea noastra. Dar trebuie sa facem acest sacrificiu daca vrem sa ne fie noua bine.Sa nu uitam de criticul din noi, care tot timpul ne spune ca nu este bine sa facem nici aia, nici cealalta. Si pe el trebuie sa ni-l educam. Pentru asta trebuie sa-l lasam sa zica ce vrea si noi doar sa zambim. Dupa un timp, criticul interior va incepe sa taca. Si chiar daca nu o va face intotdeauna, tu vei sti ca poti sa il ignori. Pentru aceasta e nevoie de impartialitate.

Toate cele bune,
Edi

Oare invatam din experientele negative?

Stateam si ma intrebam saptamana trecuta daca invatam din experientele negative. Toata lumea spune ca o greseala este buna ca te ajuta sa te indrepti, dar este oare asa?
La inceput cochetam cu experientele care le consideram interesante. Avem incredere in noi, consideram ca putem sa ducem la bun sfarsit aceasta fapta. Insa de cele mai multe ori, atunci cand suntem siguri de ceva, cand avem impresia ca plutim cu barca pe o mare linistita si totul este superb, se isca un vant puternic care ne rastoarna. Acel vant este am putea spune ghinionul, dar eu nu prea cred. De ce nu cred acest lucru? Dintr-un motiv simplu. Asa cum spuneam si in postul despre emotie, gandul este cel care ne provoaca ghinionul, care declanseaza barierele. Daca ar fi sa plecam pe mare si sa ne spunem tot timpul in gand ca vremea este frumoasa si nu se va isca nicio furtuna, atunci sigur vom avea o calatorie placuta. Daca insa avem un firicel de indoiala sau pur si simplu de gandim, ce ar fi daca s-ar intampla asta...in acel moment riscurile sa se intample sunt mult mai mari.
Eu incerc sa-mi fac o analiza a tot ceea ce mi s-a intamplat mie in momentele mai putin placute ale vietii. Si am realizat ca tot timpul am pus raul in fata si m-am gandit "ce s-ar intampla daca....".
Ultima oara cand am facut aceasta imprudenta a fost saptamana trecuta. La cursul pe care-l tineam eram sigur ca nu se va intampla nimic neprevazut si care sa ma puna intr-o situatie mai putin confortabila. Asta la inceput, pentru ca ulterior, in momentul in care am inceput sa vorbesc, in mintea mea nu mai era nimic altceva decat "daca nu se intampla ceea ce am zis?"La inceput mi-a mers bine, a decurs totul conform indicatiilor mele. A venit si partea de final si teama se cuibarise bine in mintea mea, frica de a gresi imi zburda prin minte...si uite asa ...chiar la final..."am comis-o". Atunci m-am gandit la proverbul "Un sut in fund un pas inainte". Dar nu a fost chiar asa...am constientizat problema, dar nu am facut nimic pentru asta. In ziua urmatoare mi s-a intamplat aproape acelasi lucru, doar ca nu era vorba sa nu gresesc ceva, ci sa ma incadrez in timp si sa apuc sa prezint totul. De incadrat in timp, logic ca nu m-am incadrat,iar de prezentat, am prezentat, dar a fost o greseala, pentru ca toata lumea era obosita si nu au mai inteles nimic.
Asadar, revenind la ce spuneam la inceput, invatam din experientele negative? Eu unu se pare ca nu invat. Si ce ar fi de facut? Care sunt motivele pentru care nu invat din greseli? Simplu...increderea in sine...
Am inceput in week-end sa ma documentez despre acest subiect care ajuta foarte mult la dezvoltarea personala. Mi-am adus aminte de cateva lucruri elementare si pe care din pacate le-am uitat. O sa vorbesc despre asta in zilele urmatoare.

Pana atunci insa, numai bine va doresc!

Edi

Impresii...

Aproape s-a terminat saptamana. Iar a trecut timpul asta ca nebunul. A fost o saptamana frumoasa, un inceput nou de experienta. Astazi a fost apogeul...o zi intreaga de tinut curs. Wow!!! Minunat, superb. As vrea sa mai incerc aceasta experienta.
M-am simtit extrem de  bine in fata, chiar daca la inceput am fost un pic mai emotionat, dar am reusit, usor usor pe parcursul zilei sa imi educ fluturasii si sa-i indrum in directia dorita.
Cred ca mi-am gasit in sfarsit vocatia.:d.
Sunt foarte incantat de prestatia mea de astazi. Astept sa tin si maine, iar apoi voi descrie mai amanuntit. Pana atunci va doresc mult succes in tot ce faceti!

Toate cele bune,
Edi

Timpul zboara si cu el zburam si noi

O noua zi, un nou sfarsit de saptamana...Doamne cand a trecut timpul? Incotro a zburat? N-as putea sa ma dau jos de pe aripa lui si sa raman vesnic asa cum sunt acum?
Citeam zilele trecute un articol SF, in care o doamna parapsiholog ne avertiza ca pe 4 aprilie va incepe sfarsitul lumii. Povesti...Dar ce mi-a atras atentia a fost faptul ca din 1962, timpul a inceput sa se comprime. Fenomenul a fost sesizat abia in 1977, atunci cand a fost introdus fusul orar de vara. Tot dansa spunea ca in vremurile actuale, ziua nu mai are 24 h asa cum am invatat la scoala, ci doar 16h si 19 minute. Mi s-a parut destul de interesanta afirmatia facuta.
Noi tot timpul ne vaitam ca s-a micsorat ziua, ca timpul trece ca nebunul, ca nu mai avem timp sa facem nimic, ca azi e luni, azi e vineri si tot asa. Cred ca prin spusele doamnei parapsiholog se explica totul. Ca aceasta impresie a noastra nu este falsa.
Cu cat inaintam in ani, din pacate se devalorizeaza totul...sa o luam cu banii. Parca si inainte o duceam greu, dar in zilele noastre este si mai greu. S-a devalorizat si omul. Sunt tot mai putini acei batrani de vanzare. Poate este de vina si aceasta "evolutie". Poate o percep altfel. Poate ar trebui sa analizam tot ce facem mai bine. Dar nu vreau sa dezbat prea mult pe aceste subiecte.
Timpul zboara, si poate nu realizam, dar si noi zburam cu el...si tind sa cred ca directia este la voia intamplari.
Pentru a intelege mai bine ce vreau sa spun, o sa va zic un banc concludent pentru aceasta situatie:
Se intalnesc doi tipi in desert.
Primul intreaba: Incotro mergi?
Al doilea raspunde: Aiurea!
Primul ii zice: Hai pe aici ca e mai aproape!

Cam asa e si in ziua de azi, vrem sa simplificam totul, chiar daca nu stim unde anume vrem sa ajungem. Nu mai avem un scop clar definit si din acest modif apar obstacolele.

Cam atat am avut de zis pentru azi. Va anunt ca de luni voi face un blog dedicat Biblionetilor din Arges.

Toate cele bune,
Edi

Prostul nu e prost destul, daca nu e si fudul...

Era o vorba din popor, "prostul nu e prost destul, daca nu e si fudul"...Doamne cat se potriveste zicala asta societatii noastre. La tot pasul dai de prostie, si te manjesti atat de rau, ca nici cu apa si sapun nu mai scapi...iti trebuie perie de sarma, sa dai 2-3 straturi de piele jos. Pacat ca avem atatea vorbe intelepte si nu luam seama la niciuna.
Ma minunez in fiecare zi de cata nesimtire poate sa zaca in unele persoane, care se mai dau si mari intelectuali si oameni instariti. Am vazut zilele acestea mai multe astfel de cazuri. Fiecare incearca sa se bage in seama, sa obtina favoruri...mai rau ca pe vremea lui Ceasca. Oare se va mai schimba vreodata societatea asta? Ma indoiesc...
Ma condamna cineva ca nu sunt patriot, pt ca am zis ca mi-e rusine ca sunt roman. Si m-am tot gandit daca este gresit sentimentul meu. Dar nu este, chiar deloc...de ce sa fiu mandru? De un popor care nu are in vocabular decat pile, spaga si influenta? De o societate care nu-mi ofera nimic? Mi-e rusine...si sila in acelasi timp de aceasta nulitate de popor. Nu am stiut decat sa umblam de la unul la altul.
Valorile tot timpul le-am negat. Toata spuma romaneasca a plecat in strainatate si le-au fost ridicate statui, iar la noi in tara, unde s-au nascut si au crescut, abia sunt in stare sa puna o placa memoriala. Pentru ce sa fii patriot? Pentru cine? De ce sa fiu bagat in aceasi oala cu imensitatea aceasta de scursuri umane?
Condamnati-ma daca gresesc...sau ajutati-ma voi sa vad lucrurile altfel...daca nu vi se pare corecta parerea mea.

Toate cele bune,
Edi

Vulgaritatea in general....

Am si eu o intrebare, pe langa celelalte 1000 si una de intrebari: cum si de ce pot fi unii "oameni" atat de nesimtiti? Stau si ma minunez cam in fiecare zi de cat de grosolan(sa ma exprim diplomat) pot sa vorbeasca unele persoane pe strada. Inteleg sa injuri in casa, cand te uiti la televizor si vezi un alde Basescu sau nu mai stiu cum il cheama pe papagalul ala de la PD-L care tot vine in emisiuni la Realitatea TV. Inteleg sa injuri cand te certi cu cineva si mai ai putin si va spargeti capetele.
Inteleg asa in general, ca sunt baiat intelegator...dar chiar sa te apuci in plina strada, in plin centru, pe unde misuna copii si batranii, pe unde sunt doamne si domni respectabili, sa injuri ca la usa cortului...nu am inteles-o niciodata. La fel cum nu inteleg cum in unele institutii se permite ca unii angajati sa urle, sa-si bage (ca au sau nu, nu mai conteaza) si mai stiu eu ce-i mai apuca pe ei, de fata cu clientii, vizitatorii, utilizatorii sau ce mai sunt pe acolo.
Vad zilnic fel de fel de "animale sociale" de genul acesta, care fac circ pe strada, in parc, in institutii, peste tot... dar nu vad pe cineva sa le atraga atentia. Vezi pustani de liceu, carora abia le-a dat pufu sub nas si isi baga si isi scot de zici ca ei au inventat-o. Vulgaritate...la tot pasul numai vulgaritate...oare doar asta ne-a mai ramas?
Mi-e sila de societatea asta infecta in care traim ... si in acelasi timp mi-e mila de cei care vor veni dupa noi...Ma intreb oare vor fi crescuti in aceasi mocirla? As vrea sa schimb ceva, dar din pacate ... singur nu am nicio putere.
Poate Romania, poporul acesta care acum multe mii de ani, era cel mai drept si mai viteaz dintre traci, dupa cum spunea Herodot, intr-o buna zi isi va aduce aminte ce este moralitatea...si poate va mai licari in strafundul firii sale.

Toate cele bune pana data viitoare,
Edi

Frumoasa tara, pacat ca e locuita!

Astazi o sa vorbesc un pic despre un aspect mai putin placut din viata...dezamagirile. Voi incepe in forta si voi spune ca nu mai suport societatea asta plina de carii si microbi care ne eclipseaza pe noi, cei care dorim sa facem ceva.
Paradoxul este urmatorul. Daca nu faci nimic, toata lumea se uita la tine ca la felul 14 (fel care contine pilaf de orez nefiert si tiramisu, asta pentru cei care stiu despre ce este vorba), cand vrei sa faci ceva, iar nu e bine si incep sa-ti puna bete in roata. Este destul de greu pentru cei tineri care abia incep sa prinda un mic elan si li se taie, de la radacina chiar, aripile.
Sunt marcat de ce a patit o prietena in ultimele zile din cauza sistemului acesta infect. Dupa ani intregi in care a fost devotata serviciului si s-a implicat in activitatile sale de drept, si nu numai, dupa ce in urma unui interviu, din 7 sau 8 persoane a fost singura selectata, dupa ce si-a julit coatele pe mesele de curs...acum cu o nesimtire si o nonsalanta inimaginabila este data deoparte. Ca de obicei sunt pastrate non-valorile si cei pe care-i doare-n bascheti de tot. Si acesta nu este singurul caz pe care-l cunosc, sunt o groaza...dar degeaba...nimeni nu face nimic, nimeni nu ia nicio masura.
Pacat,mare pacat, pentru ca incet, incet Romania va fi o tara plina de nulitati de oameni. Ne mai miram de ce toata lumea vrea sa plece in afara, chiar daca nu sunt cainii cu covrigi in coada, dar e mai bine acolo. Sunt cu cel putin 100 de ani in urma Occidentului.
Unde este oare unitatea aceea din 1989? Cat mai avem de gand sa mai fim calcati in picioare? Nu stiu...ceea ce stiu e atat:
Frumoasa tara, pacat ca e locuit!

Toate cele bune,
Edi

Visele

Asa cum spunea o clasica in viata, visele ca orice altceva, sunt de toate marimile si formele si bineinteles de toate culorile...Visatori sunt multi...eu sunt unul dintre ei...
Visul, dupa parerea mea este tot ce ne-a mai ramas. Daca nu am visa, pur si simplu ne-am prabusi sau scufunda. In momentul in care ne indeplinim un vis, simtim ca ne-am implinit...ca am inflorit. Titanicul s-a scufundat pentru ca visul tuturor de pe vas a fost sa mearga cu el in larg....acum daca s-a intamplat ca un "membru" sa-si doreasca sa mearga cu cea mai mare viteza...soarta...s-au scufundat toti...dar totusi si-au implinit visul. Radem, glumim, dar vorbesc serios, din punctul meu de vedere, visul este singurul care ne mai da oxigenul necesar sa respiram.
Nu stiu voi cum sunteti, dar eu, in ultimul timp sunt intr-o visare continua...La inceput m-am gandit ca nu e bine, ca trebuie sa ma trezesc, sa revin cu picioarele pe pamant...Si am revenit....bleahhhhh....nu-mi place, mai bine in filmul meu. Si cand voi considera eu ca mi-am montat filmul cum trebuie, atunci poate voi cobori un pic pe aici sa vad ce mai este si sa incerc sa schimb cat de putin decorul.
Dar filmul meu este abia la inceput, asa ca mai dureaza pana cobor sa mai ating pamantul...

Pana una alta, numai bine va doresc si nu uitati,
Visati mult, ca atat ne-a mai ramas!

Edi

Colacul de salvare...

Obstacolele in viata apar fara programare. Imi este destul de greu sa ma obisnuiesc cu ivirea lor subita din neant. De fiecare data spun ca nu ma mai surprinde nimic...dar nu prea este asa.
Cel mai greu mi se pare atunci cand te obisnuiesti cu o serie de intamplari bune si dintr-o data...pac...a si aparut ceva neasteptat. De cele mai multe ori acel "ceva" are o tenta gri spre negru. E greu sa treci singur peste "cevaurile" astea. Oricat de banal si inofensiv ar parea acel obstacol, cand ajungi in maduva lui ai impresia ca nu mai reusesti sa iesi din el. Si incepi sa strigi...Uneori se iveste cineva si-ti arunca un colac de salvare, alteori nu...si atunci este cel mai greu, pentru ca niciodata nu poti singur sa faci ceva. Doar pentru asta a creat-o Dumnezeu pe Eva, ca Adam sa nu mai fie singur.
Eu am avut privilegiul si onoare de a primi un astfel de colac de salvare... si am un feeling ca acest colac va fi mereu atarnat de gatul meu. Nu voi divulga numele celui sau celor care mi l-au aruncat, dar pot spune doar atat...colacul nu se va desumfla niciodata pentru ca vine de la mai multe persoane, pe care parca le-as cunoaste din mai multe vieti anterioare. Le mai multumesc inca o data pentru asta.

Cu toate ca nu am adus niciun strop de valoare adaugata prin aceasta postare, sper ca nu v-am plictisit cu "sentimentalismul" meu...



P.S. Urmatoarea postare: Visele

Toate cele bune,
Edi

Nevoia de a fi noi

M-am gandit ca astazi sa vorbesc putin despre noi. E bine sa fim asa cum suntem sau trebuie sa ne ascundem adevarata noastra fata?
Voi incepe sa va povestesc ce am patit eu la cursurile de actorie pe care le-am urmat la Scoala Populara de Arte si Meserii din Pitesti. Cand m-am dus acolo, m-am gandit ca un actor trebuie sa se prefaca pentru a da culoare personajului sau. Dupa 2-3 sedinte de pregatire cu d-l Adrian Duta, am observat ca tot timpul imi spune ca nu e bine. Si am inceput sa ma gandesc...de ce oare nu e bine, pt ca joc excelent rolul (asa credeam eu). Si l-am intrebat unde anume gresesc. Raspunsul a fost simplu: "Tu nu joci teatru, te prefaci!" Tot atunci mi-a spus ca cei mai buni actori sunt copii. Acestia nu tind niciodata sa fie altceva decat sunt si in acelasi timp nici nu le este rusine de ceea ce sunt. Am inceput sa reflectez la cele spuse si....surpriza...a avut dreptate. Adica, din acel moment am inceput sa fiu EU. Orice rol imi dadea, ma gandeam inainte, cum as face eu daca as fi in locul personajului? Si a dat randament acest sfat pe care l-am primit. Fiecare om este unicat, fiecare are farmecul sau.
Nu am realizat insa atunci ca sfatul primit era si o povata de viata, nu doar pe scena. Mai tarziu insa am vazut ca este mult mai bine sa fii TU, sa fii exact ceea ce esti si nu ce ai vrea sa fii, pentru ca fiind natural, usor, usor vei ajunge sa fii si ceea ce vrei sa fii. Poate m-am repetat cam mult si v-am aiurit, dar esential este urmatorul lucru: si in viata, ca si in teatru este apreciat cel care arata exact cum este si nu poarta nicio masca. Mi se pare potrivit aici versul din melodia "Cine ma vrea ma place asa, nu ma voi schimba!" (nu ma voi schimba in rau:D)
Nevoia de a fi noi este inerenta pentru a reusi in viata, parerea mea!
Toate bune,
Edi

Fluturasi educati

Cum spuneam si la descrierea despre mine, as vrea ca prin ceea ce scriu sa aduc un strop de valoare adaugata...asadar, subiectul din aceasta seara as vrea sa fie....despre emotii.
Cine nu a avut vreodata emotii?! Avem emotii cand suntem ascultati la scoala, avem emotii cand sustinem un examen, mai avem emotii cand avem o intalnire, cand trebuie sa vorbim in fata unor oameni....pot spune ca analizand mai in detaliu, avem emotii zilnic. Am fost invatati sa suprimam emotiile si unii ar spune ca asa e indicat. Am citit de curand un articol in care o d-na psiholog, pe numele ei Patricia Cihodaru spunea ca este foarte daunator sa reprimam emotiile, deoarece acestea sunt cel mai important ghid al nostru in viata. Ideea mi s-a parut geniala si am inceput sa caut mai multe informatii legate de emotie si ce tehnici sunt pentru gestionarea acestora.
Am gasit o sumedenie de explicatii, pareri si tehnici de stapanire a acestei reactii, pentru ca in definitiv, asta este o reactie mentala, constienta care influenteaza comportamentul si produce schimbari fiziologice. Modul in care simtim noi emotiile este strict personal. Unii avem un nod in gat, altii transpiram, altii au fluturasi in stomac. La partea cu fluturasii, mi-a placut la nebunie ideea lui Bogdan Grigore, trainer IREX, actor, fotograf, etc (om priceput la toate), care spunea intr-o conferinta legata de acest subiect, ca si-a educat fluturasii din stomac sa zboare in stoluri si intr-o anumita directie.
Problema legata de acest subiect, care m-a framantat cam 2 nopti si 2 zile(nu-mi plac manelele) a fost sursa emotiilor, de unde anume apar, ce le determina pe ele sa apara in viata noastra, in momentele noastre importante. Am aflat ca vinovatul principal al emotiilor este nimeni altul decat gandul. Gandul, bata-l vina, apare asa din neant in mintea noastra si ne pune obstacole in fata, obstacole care ne fac sa uitam scopul pentru care ne aflam in aceea situatie. Pentru ca orice facem, trebuie sa aibe un scop, cum ne spunea noua Nicu (stiu unii despre ce vorbesc).
Dupa ce am aflat sursa emotiei, mai ramanea sa cercetez si cum anume depasim aceste emotii.... si a tot cautat, si am cautat si surprinzator, am aflat...este o chestie la care nici in 10000 de ani nu m-as fi gandit. Pentru a trece de obstacolele puse de gand, trebuie sa fim ATENTI. Asadar, atentia este cea mai buna metoda de a ne gestiona emotiile. Am gasit si niste exercitii pentru asta, dar nu cred ca are rost sa vi le mai scriu aici ca ar insemna sa scriu o noapte intreaga la postul acesta.
Dintre toate emotiile, cea mai frumoasa (cum zicea Alina, totul este frumos, maimutele sunt frumoase, umerasele sunt frumoase, etc) mi se pare cea cu fluturasii. In mod normal aceasta emotie apare cand cunosti o persoana de sex opus si, mi se pare cea mai tulburatoare si cea mai pura emotie, cred ca este la fel de pura ca un trandafir (rosu daca se poate, chiar daca albul semnifica puritatea). Chiar mi s-a intamplat de curand (dupa mii de ani:D) sa simt cum imi alearga creaturile acelea prin stomac in momentul in care am cunoscut o fata. O fata draguta, desteapta (din cate am bagat eu de seama si din cate mi-au povestit unii si altii). Aceasta fata, pe langa faptul ca mi-a provocat emotii, m-a si ajutat (sper sa se repete aceste emotii provocate de ea). Am reusit sa imi educ si eu ca si Bogdan fluturasii sa zboare, dar nu in stoluri, ci in carduri:D Nu stiu cat de multe ati inteles voi din aceste randuri, dar va pot spune doar atat, daca reusiti sa va controlati respiratia, atunci sigur va veti stapani si emotiile.
Inchei aceasta postare spunandu-va atat: tot ce faceti, faceti-l cu un scop si tot timpul analizati daca are valoare adaugata.
Toate bune,
Edi

frumusete+timp=?

Ce este timpul? Inca nu stiu daca pot sa dau o definitie clara, dar as putea schita cateva aspecte. Pe de o parte timpul este un lenes. Asta in comparatie cu lumina, cu gandul, cu clipitul, etc.Dar fata de acestea, timpul ofera doua lucruri: frumusete si regret.


Aceste doua laturi ale timpului cred ca toata lumea le cunoaste. Frumusetea timpului...cine nu a petrecut vreodata clipe minunate cu prietenii, cu iubitul/iubita, cu parintii, etc. Sunt clipe minunate si de neuitat si sunt oferite de TIMP.

Regretul...vine dupa clipele frumoase oferite de timp. Niciodata nu m-am gandit in felul asta, ca regretul e dependent de frumusete si amandoua alcatuiesc timpul. Ciudat este faptul ca toate aceste ganduri le am din cauza unor persoane "noi" in viata mea. Ei sunt "biblionetii", niste oameni buni, cu inimi mari, care sincer, pe mine unu m-au impresionat si sunt sigur ca vor ramane tot timpul in amintirea mea. Din "cauza" lor am ajuns la aceasta idee (nu stiu cat este de corecta) ca "frumusete+regret=timp".

Am petrecut cu ei 2 saptamani de poveste, parca am fi fost in alta lume...si asta cu toate ca faceam cursuri 8 ore pe zi si ieseam cu capetele cat China. Dar am fost invatat sa vad valoarea adaugata...si chiar am inceput sa o vad. (Plus ca ascultand pe fiecare si luand in calcul si sfaturile lui Nicu, am inceput sa vad cu alti ochi viata in general. Lucruri care mi se pareau fara rost, le-am vazut scopul.)

In concluzie, vreau sa zic doar atat, timpul este trecator, cu bune si rele, tot ce ramane dupa trecerea lui sunt amintirile si pozele. Amintirile raman in mintea si inima noastra, iar pozele in albume si in foldere:D

P.S. Poza aceasta va ramane si in album si in amintirea mea...